Era cald. Atat de cald. Si acolo, in umbra oribilului bloc ce domina piata Obor, era si mai cald. Cel mai cald. Simteam ca ma preling incet, in jos, ma topesc pe asfaltul fiebinte. Si soarele o sa manance din mine pana n-oi mai ramne nimic. Nici macar o umbra.
– Telefoane, telefoane, telefoane….
aud cumva din stanga.
– Telefoane, telefoane, telefoane….
zicea monoton vanzatorul de telefoane mobile furate (deci mult mai mobile decat si-ar fi dorit proprietarii lor), ce-si sprijinea bucile pe un gardulet de metal, vopsit odata-demult in alb.
– Telefoane, telefoane, telefoane…
zicea el nici tare (sa-l auda politia comunitara), da’ nici incet (sa nu-l auda potentialii musterii, amatori de chilipiruri).
Si mi-am intors privirea spre sunetul ala monoton-zumzaitor, asemanator cu vuietul unei vuvuzele. Sper ca stiti ce-i aia vuvuzela, acum stie tot mapamondul, habar nu stiu ce fapte de vitejie fotbalistica s-au petrecut la campionatul asta mondial, dar stiu ca vuvuzela-i cu problema. Si stiu ca daca- – – campionatul s-ar fi jucat la noi, in tribune erau oameni cu buciume. Tulnice. Si daca o vuvuzela are cel mult un metru lungime, un bucium poa’ sa aiba si trei. Sa fi auzit atunci zgomot, nu vuvuzele…
Dar sa revenim la
– Telefoane, telefoane, telefoane…
Si ma intorc spre el. Si el vede ca ma intorc. Si-mi zice:
– Bă, cumperi telefoane?
Io ma uit la el, asa, cu privirea pe care o ai cand nu cumperi telefoane, si-i zic:
– Nu, bă, nu cumpar telefoane.
El ma aude, pricepe si zice:
– Aha…
Apoi se mai uita un pic la mine, afara era tot cald, tare cald, si-mi zice:
– Bă, (si se scarpina un pic in cap, de suspans) da’… vinzi telefoane?
La faza asta m-a prins cu garda jos. Deci daca nu cumpar, vand…
Si mi-am dat seama ca-i unu’ dintre aia adaptabilii. Daca nu vinde, cumpara. Si uite asa a mai trecut o zi de criza, o zi calda, calda tare, ce s-a prelins prin umbra oribilului bloc de la Obor.
