– O inghetzata! Da de-aia buna! – zise aseara un domn beat, turta de beat, vanzatoarei de la magazinul unde am mers sa-mi iau paine.
Vanzatoarea zambea. Eu am inceput sa zambesc. Domnul se clatina. Era pulbere. Cred ca nici nu o vedea pe vanzatoare. Se cauta in portofel de bani.
– Cat costa cea mai buna inghetata? – a mai avut puterea sa intrebe.
– 70 de mii.
– Am, am, da-mi inghetzata!
Ma gandeam amuzat la “poftele” pe care le au betzivii. Mai ceva ca gravidele. Mi-am amintit de mine in perioada “tulburel”, cum as fi mancat orice dupa ce consumam bauturi alcoolice. Puteam sa mananc si ziduri. Am mancat odata vreo 10 oua prajite intr-o tona de ulei vechi. (G.P. a fost martor, era sa vomite, dar si el era beat) Ceva cu adevarat gretzos. Domnul de aseara era cu adevarat select. Dorea o inghetzata, cea mai buna. Atunci a venit surpriza. Prin vocea domnului anesteziat, care a tzinut sa faca o precizare:
– O iau la nevasta-mea! Sa ma ierte ca m-am imbatat!
Am pufnit in ras. Langa el, dar nu m-a auzit. Radea si vanzatoare. Dar nu o vedea. Si m-a induiosat, in betzia lui. Ma intrebam daca va fi iertat, cand ajunge acasa, mai lemn decat podeaua. Sau imi imaginam cum isi va primi inghetzata fix in ochi. Oricum, am considerat gestul lui un mod cu adevarat original de a cere iertare.
Mi-am amintit cum mi-am cerut eu iertare, de la mama. Am adaptat o poezie a lui Macedonski. Si v-as ruga pe voi sa povestiti cele mai frumoase-originale-stupide sau inventive gesturi de impacare pe care le-ati facut sau le cunoasteti.
Pe mine m-a iertat mama pe atunci cu lacrimi in ochi. Sint totusi curios ce a patzit aseara betzivul.
