Adica azi. Evoluam, avem esspresor, trebuia dezactivat filtrul de cafea. Tras pe linie moarta. Il spal, inauntru, afara, inauntru, afara, il sterg, il suflu, il usuc, il las pe un servet de hartie sa i se scurga toate apele in care fusese spalat. Cand m-am convins ca poate fi depozitat in siguranta, il iau si merg cu el spre dresingul din hol. Toata partea de sus e spatiu de depozitare. Partea de mijloc sint haine. Imi iau un scaunel, urc cu filtrul in mana si ma pregatesc sa-l pun pe cel mai de sus raft. Din maruntaiele filtrului atat de spalat si uscat, curg picaturi negre. De cafea. Sau de catran. Sau de blestem. Le vad cu incetinitorul cum cad. Mari, grase, negre ca iadul. Cad spre sectiunea de haine a dresingului. Si se opresc urland de satisfactie pe puloverul meu Armani. Alb. De un alb imaculat. Alb radiant. Ingeresc. De lebada virgina.
Intepenesc. Pe scaunel. Cu filtrul in mana. Nu poate fi adevarat. Vreau sa plang. Nu plang. Sar de pe scaunel. Smulg puloverul. Patat. Atat de patat. Patat diavoleste. Ma albesc si eu. De nervi. Fug cu puloverul spre cada. Vana adica, pentru ardeleni. Dau frenetic drumul la apa. Calda, rece. Bag Ariel. Persil. Pasiune, dragoste, disperare, dorinta de salvare. Spal, frec, mangai, netezesc, alint. Storc cu grija. Bland, gentil, sa nu-l intind, sa nu-l deformez. Il pun la uscat, pe un umeras.
Si acum astept. Temator. Pentru ca parca simt ca el, albul meu Armani, nu va mai fi ce a fost.
