Si ce brad frumos rasare, nu-i al meu-al meu e oare… Am gandit subit cand am mai vazut un arbust ce se incadra perfect in standardele mele. Da, da, era minunat. A venit speculanta. Mi-am luat moaca plictisita. Desi il vroiam pe ala. Ma saturasem sa ma plimb, imi inghetase total freza, picatura rece dadea sa-mi tâşnească din nări.
– Cat e?
– 2 milioane. – zice ea. Dar cumva trist. Neagresiv. Infrigurat. M-am uitat mai bine. Semi-negricioasa. Sau poate doar murdara. Albastrie.
– Prea mult. Negociem. 1 milion 400. Cash. Banu’ jos.
– Nuuuu pot, domnule. Nu-mi ramane nimic. Chiar nu-mi ramane. Si vreau sa am si eu un ban de sarbatori…
Mda, parca incepeam sa o cred…
– Femeie, da-l si tu mai ieftin ca sa-l vinzi ce naiba! – si, ca s-o conving, ii zic: – nu vezi ca esti albastra de frig?! Nu vrei sa pleci acasa?!
– Ba as vrea, ma asteapta copiii acasa, vi-l dau cu 1 milion 800…
Deja cedase 200. Dar deja imi era si mila de ea. Amărâta, ingheţata, o aşteptau copiii acasa, simteam ca am luat 200 de mii de la gura lor. Vina imi impungea sufletul cu ace inghetate de brad. Dar nu puteam sa ma las, ce naiba, o speculanta…
– Ok, 1,8 mil, inpacheteaza-l in plasa!
– Nu am plasa. Si aia costa incă 100 de mii. Si trebuie sa merg la altii sa le plătesc banii astia din ce imi dai matale. Si nu mai pot, nu mai pot…
Ok, eram impresionat dar incepusem sa ma si enervez. De cand e plasa contra cost?! Nu se poate asa ceva!
– Nu-mi dai plasa, nu-l iau! Nu incape in masina. Asta e, ramai cu el!
