tăzi tata împlineşte 80 de ani. O vârstă pe care sigur eu n-o s-o ajung, din varii motive care ţin de liniarul vieţii şi de tipul de trai cu care mi-am obişnuit leşul.
Tata s-a născut în toamna lui 1935, într-o zi ploioasă de 9 iunie. Alte vremuri, alte sărăcii. La vârsta de 1 an a rămas fără mamă, iar după 5 ani i-a murit şi tatăl, alias bunicul meu, participant la războiul de Independenţă din 1877, muncitor în patria Unchiului Sam din 1902 până în 1906, soldat în primul Război mondial şi prizonier timp de 7 ani în Rusia.
Când mă uit în ochii lui, de fiecare dată când merg acasă, văd rumegat între şanţurile frunţii un întreg secol, cu toate mizeriile şi bucuriile lui.
N-a fost încorporat în Al Doilea Război Mondial (era prea tânăr), dar i-a simţit oroarea acolo în sat, unde nu era zi să nu se primească o scrisoare îndoliată prin care o mamă era înştiinţată că a pierdut doi fii şi un soţ. Îmi povesteşte adesea de o anume femeie, vecină de casă, cum a pierdut în câteva zile cinci feciori şi soţul pe frontul din Galiţia. La citirea îngrozitoarelor rânduri, femeia a înnebunit şi s-a retras într-o pădure, unde a plâns până a murit.
Tata a fost un orfan. Un om peste vreme, care a gustat amarul vieţii de la vârsta de un an. Războiul n-a adus pentru el libertate, ci durerea de a începe să plăteşti despăgubiri băneşti şi spirituale către cei ce-au împlântat gloanţe în sutele de mii de tineri care şi-au lăsat trupurile inerte pe povârnişurile semănate cu cadavre. Soţul surorii lui a scăpat din război cu doar 22 de răni (a zăcut pe pat luni de zile) şi un glonte care i-a perforat abdomenul.
Tata a fost un condamnat. A văzut sfârşitul războiului, abdicarea Regelui Mihai şi instaurarea regimului comunist, care a condamnat România la 50 de ani de tăcere. În sat n-a fost niciodată pace după ce s-a terminat războiul. Ai mei s-au căsătorit în 1951, dar colectivul a reuşit să le ia ce au reuşit să agonisească în câţiva ani de căsnicie: Totul.
Tata a fost un revoluţionar. În decembrie 1989 s-a amestecat cu manifestanţii şi era să încaseze câteva gloanţe neiertătoare în trenul care-l aducea acasă în seara de 20 decembrie. A avut puterea să scape pentru a se putea bucura, după atâţia ani petrecuţi în comunism, de o libertate pe care-o percepea de la televizor, când încă nu ştia dacă revoluţia a învins sau nu.
Tata a fost un supravieţuitor. A făcut cunoştinţă cu tehnica pe care ne-a permis-o cei 20 de ani post-revoluţie şi s-a minunat când a văzut pentru prima dată un calculator, un celular ori un laptop. De pe vremea când încă nu se inventase radioul decât în Statele Unite, iar de televizor nu aveau parte decât cei care vânduseră o moştenire, până în vremea când la un iPod poţi asculta 100 de ore de muzică ori poţi vedea o grămadă mare de filme.
Văd în tata un creuzet în care s-au catalizat 80 de ani de istorie, 80 de ani de Românie, 80 de ani de viaţă, de la un antipod la altul. Văd în el un arc peste timp şi-o vigoare de-a avea curajul să procreezi la 52 de ani, să educi la 62, să dai sfaturi la 72 şi să priveşti apreciind ce-ai creat şi educat (în cei 28 ai mei) la 80 de ani.
Văd în tata un supravieţuitor. Peste timp. Peste vreme. Peste ani.
