Acum ceva ani am ajuns in sudul Spaniei, in Cordoba, si am avut ocazia sa vad un spectacol de flamenco. Mi-a placut tare mult. Am facut chiar si un curs intensiv mai tarziu, in Romania. E un dans ce te invata sa ai atitudine. Mandrie. Sau cel putin asa imi inspira mie. Am fost la aproape toate spectacolele de flamenco ce au avut loc la noi; nu sunt specialista insa si mai degraba pot spune ca unele mi-au placut mai mult, iar altele mai putin.
In 2006 a venit in Romania Joaquin Cortes, cel ce are faima celui mai bun bailaor de flamenco din zilele noastre (nu toti sunt insa de aceeasi opinie, multi criticandu-l pentru ca a adus in flamenco influente din alte genuri si mai ales pentru mercantilismul sau). Am fost insa la spectacolul sau, “Mi soledad”, (desi cu o zi inainte fusesem la concertul Depeche Mode…!) si le-am dat dreptate celor ce-l lauda – e un dansator desavarsit. Recunosc ca mi s-a parut si mie a fi un barbat frumos (cam asta ar fi primul motiv pentru care multi dintre contestatarii sai considera ca se bazeaza succesul sau), insa m-a impresionat puterea lui de a exprima durere, tristete, prin ochi, mimica, miscari ale corpului. N-a fost un spectacol de flamenco 100%. Insa mie mi-a placut. Atat de mult incat am fost si la al doilea sau spectacol din Bucuresti, in decembrie anul trecut, deci la o distanta de un an jumate. De data asta, spectacolul a fost de alta natura, mai vesel, si nu m-a mai impresionat la fel de mult, desi nu contest calitatile de dansator ale lui Joaquin.
Cand am vazut insa acum cateva saptamani pe afisele ce impanzesc orasul, cum ca pe 7 martie (adica dupa 2 luni de la ultimul sau spectacol aici) Joaquin Cortes vine din nou “la cererea doamnelor din Romania”, cumva a devenit mai mic in ochii mei si nu m-am putut abtine sa nu-l compar cu Chippendales sau cu Flamingo Boys, ce sustineau spectacole pentru femei de 1 martie si, la cererea doamnelor din Romania, mai veneau si de 8 martie. Si apoi si anul urmator… Si asa am decis sa nu ma mai duc la spectacolele lui Joaquin Cortes.
