Nu-mi place regele Elvis. Da, Presley. The king. Favoriţii ii am ca nu am mai mers demult la frizer. Ok, are voce, imi plac si mie vreo 2 melodii. Dar nu sint genul care zbiara atunci cand ii aude un hit, la un club sau la un chef, fuge cat mai in mijlocul ringului, isi semi-dă ochii peste cap si incearca să arate cât de bine se mişcă el pe muzică sau câte versuri cunoaşte.
Nu-mi plac sânii uriaşi, nu-mi place berea – beau doar pe plaja, că-mi pica bine gestul in sine, nu-mi place Antalia (ma piş pe ei de transpirati nesimtiti), nu-mi place la munte.
Imi place insa un coleg de-al meu, pot sa spun si prieten, care are intotdeauna curajul sa spuna verde in faţa ce nu-i place.
Exemplu: Era in vizita la alti prieteni. Care tocmai isi mobilasera noul apartament si erau extrem de entuziasmati. Si fericiti. Si mândri de treaba pe care o facusera. Si l-au intrebat si pe prietenul in cauza cum ii se pare. Greseala fatala. Pentru că el, dragul de el, le-a zis scurt:”Nu-mi place. Deloc.”
Imi plac oamenii care spun sincer ce nu le place, chiar daca prin asta se pişă contra vantului.
