Urmărind presa scrisă, dar şi pe cea audio-vizuală, nu arareori mi-a trecut prin minte că, partizană sau nepartizană politic, mass-media nu sunt doar aşa-zisa „a patra putere în stat”, ci un grup „para-”. Para-statal, para-guvernamental, para-parlamentar, para-moral.
Mass-media sunt nu numai „contra” a tot ceea ce se petrece în spaţiul public românesc – mai puţin în cazul formelor şi fenomenelor pseudoculturale pe care, curios, le încurajează inconştient, dar adeseori „pe lângă” înţelesurile subiectelor aflate ocazional în dezbatere. Mă refer aici la rolul lor educativ într-un ocean de ignoranţă şi indiferenţă.
În nedorita majoritate a lor, jurnaliştii sunt dacă nu slab pregătiţi în domeniile în care s-au încartiruit, sunt cel puţin obedienţi „comanditarului” care-i salarizează. Cea mai indubitabilă probă constă în schimbările de registru şi ton odată cu schimbarea vehicului gazetăresc ori simpatia sau antipatia faţă de un fenomen sau personaj public receptată de la nivelul respectivului „comanditar”.
Conex acestui aspect avem noul Dumnezeu al gazetarului: ratingul. În numele şi în slujba lui se produc cele mai inimaginabile aberaţii: obraznicii, calomnii, jigniri, falsificări, înscenări, mutilări de text, derapaje de la context, insistente întrebări idioate etc.
Ceea ce pentru mine a devenit evident este faptul că fără jurnalişti nu se poate. În nici o situaţie. Priviţi doar la nebunia talk show-urilor: indiferent de tema aflată în discuţie, entitatea atotcunoscătoare, specialistul de anvergură este mereu şi mereu un ziarist. El este atoateştiutor, clarvăzător, magician, prestidigitator, procuror, avocat, judecător şi executor în acelaşi timp.
Pentru aceste personaje nu contează decât critica cu orice preţ. Orice ar face X sau Y, este rău. Mai precis, cum am mai zis şi cu alte ocazii, şi-aşa-i rău, nici altfel nu-i bine. Varianta utilizată este de tip ori-ori, adică dihotomică (alb sau negru, bun sau rău), spre deosebire de cea cu adevărat „democratică” de tip şi-şi, adică variabilele sunt suficient de numeroase încât concluzia să nu fie unică şi imuabilă.
Dar atâta vreme cât şcoala jurnalistică se face ba în fiefurile de familie ale unor profesori, ba la locul de muncă, ba la şcoala vieţii, profesia asta va rămâne deprofesionalizată.
