E al doilea weekend consecutiv cand merg la o nunta. Cea de acum doua saptamani a fost cu totul si cu totul altfel: lasere, artificii, cvartet de viori la intrare, trandafiri peste tot, o sumedenie de vedete, invitati pe spranceana, delicatesuri de toate felurile… ce sa mai, nunta-spectacol, care s-a terminat cu articole in presa locala. O nunta grandioase, de care sa iti aduci aminte.
Saptamana asta am fost la o nunta diferita. Faptul ca parintii mei au fost nasi a fost un argument mai solid sa fiu atent la detalii, cu atat mai mult cu cat era o nunta neaosa la tara. Cu tot tacamul: mersul la ginerica pentru o gustare si o hora in curtea casei; continuarea la casa nasilor, unde iar se serveste ceva bagau/ trascau; dupa care, epopeea continua la casa miresei, unde dupa ce mai servesti ceva gustare si un rachiu sau o tescovina, iesi in colbul drumului si dai drumul la hora, dupa ce mireasa si-a luat “ziua buna/ de la tata de la muma”. Urmeaza, fireste, biserica, unde lucrurile par sa fie “standard” indiferent de nunta. Pe tot acest parcurs, merg cu tine lautari, cu acordeon si trompete, sau ma rog, instrumente de suflat.
Interesant, a fost, in prima faza, contrastul dintre cele doua nunti. Si nu ma refer aici doar la partea de imagine si lux (sigur, cocktail-urile au fost inlocuite de sticlele de jumate de tuica, cu capac de hartie). Ma refer la atitudinea fata de o astfel de petrecere. Hapai, la nunta de la tara, e suficient sa vina « mezelul » (aperitivul), pentru ca dupa aia sa se dea drumul la hore si sarbe. Am avut clar imaginea Ciuleandrei, in care feciorii isi arata maiestria in aruncatul picioarelor in ritmul muzicii alerte; pana sar pingelele, la propriu. Este mai mult entuziasm si se simte mai din plin sentimentul de petrecere, la care invitatii vin sa rupa sala’n doua. Asta prin contrast cu nuntile « de oras », unde oamenii prefera sa socializeze mai mult sau sa stea pe margine, la o barfa mica. Nu o spun critic (cu atat mai mult cu cat si la nunta mea multi prieteni au stat la gargara, pentru simplul motiv ca nu se mai vazusera de ceva vreme), ci pentru ca, fara sa fiu melodramatic, intr’adevar « vesnicia s-a nascut la sat » ; si acolo a ramas.
Imaginea cu care am ramas este ca la tara nuntile sunt mai intime, adica mai apropiate de sensul evenimentului, acela de comuniune cu doi tineri care pornesc in viata cu entuziasm, emotie si multa daruire si deschidere. Asa sunt si invitatii: energici, fara menajamente, veseli si vocali. E ca un ritual vechi, nespus, nescris, stiut doar de ei. Si chiar daca acum fetele sunt si la tara cochete si chiar « indraznete » pe alocuri, iar braiele, iile si opincile flacailor au fost inlocuite de camasi, costume si pantofi (uneori lacuiti), cand vinul este bun si rece, iar muzica e din aia, populara, traditionala, poti sa spui fara menajamente ca petrecerea a fost una reusita. E ceva cand invitatii trag de muzicanti sa prelungeasca cantecul, nu-i asa?
Saptamana care vine mai am o nunta, la munte. Atunci voi avea imaginea completa.
