N-am mai scris de mult pe blog. De-aşa de mult timp, încât acum nu mai ştiu despre ce să scriu sau, dacă scriu, să comunic ceva interesant, atractiv, lizibil cu mintea, digerabil şi plăcut la (bun)gust.
Am fost extrem de ocupat. Nu e o scuză, dar şi acum sunt. Foarte. Evenimente importante nu mi se întâmplă des, aşa că nu pot inventa scenarii, cum fac alţi bloggeri, cărora li se întâmplă ceva inedit în fiecare zi. Să nu-mi spuneţi că de fapt sunt lucruri banale, dar spuse altfel, că nu vă cred. Sunt banale şi ceea ce e banal nu se poate ridica din ridicol nici cu macaraua mânuirii de cuvinte. Sunt puţini bloggeri macaragii de cuvinte. Ei au un trafic infim şi scriu pentru că explodează de-atâta inspiraţie. Alţii scriu că trebuie să-şi întreţină reclamele pe blog.
Mă contraziceam cu un poet, odată, când îmi spunea că el scrie doar pentru sine şi că nu-l interesează părerea celorlalţi. L-am înţepat până la sânge: atunci ce cauţi în cenaclul ăsta?
Nu scriem pentru noi. Nu scriem că aşa ne simţim noi bine şi că vrem să ne aşternem gândurile pe foaia de blog. Scriem pentru ceilalţi, aşa cum fac toţi scriitorii, cu raportul cuvenit înţeles: blog – carte. O mare diferenţă de autoritate în domeniu.
Scriem pentru că vrem feedback. Prin urmare, scriem din vanitate. Orice scriitor, cu raportul cuvenit înţeles: blogger – scriitor de carte, are un dram de vanitate obscură care-l face uneori ridicol de naiv (Coehlo, Brown, Levy), iar alteori vanitos de genial (Hugo, Rebreanu, Petrescu, Joyce, Marcel, Bergson, Coleridge).
Scriem pentru că ne vrem citiţi şi avem mijlocele la îndemână să verificăm la sânge fiecare IP care coboară din matrixul serverelor gigant în umilul nostru PC, ca să-şi facă loc printre multe alte treburi importante pentru o doză limitată de linişte, pe care-o oferim celor care ne vizitează şi ne scrutează ideile.
Şi mai scriem pentru cei care ne-au apreciat scrisul, maniera de împletituri ale frazelor, ideile non-geniale, pentru că tot ce e genial a fost descoperit înaintea noastră, gândurile nostalgice sau frustrările ordinare de zi cu zi.
Scriem din obligaţie şi vanitate faţă de noi înşine. Ne impulsionăm să redactăm ceva când vedem că blogul stagnează doar de dragul fidelilor cititori care-şi aruncă mouse-ul pe linkul către noi. E un exerciţiu benefic, vizionar, bun şi cu bătaie lungă pentru cei care vor trece progresiv la scrisul de cărţi.
Deci… când vom recunoaşte că vrem altceva?
