Si sa vezi amuzament pe cei ce ma vedeau. Pufneau toti in ras, tinandu-se cu mainile de bruta. Eram stacojiu. Cu nuante de visiniu. Si picatele de purpuriu. Unii se panicau, au chemat pompierii sa ma ude. Sa nu iau naibii foc. Altii ma sfatuiau sa merg direct la spital, sa ma internez, sa ma bage sub paturi de-alea sclipitoare pentru arsi. Eu le ziceam ca-s prosti, ca sint doar bronzat, ca a doua zi culoarea mea va fi aramie, superba, bronzalie.
Pana a doua zi a urmat insa noaptea. Si a fost o noapte lunga. Seara tarziu aveam deja zeci de pungi cu apa pe sub piele. Nu basici, pungi. Burdufuri. Cand ma deplasam scoteam sunetul a doua galeti purtate pe umeri de un betivan. Ideea era ca in scurt timp nu m-am mai putut deplasa. Si am simtit ca mor. Parjolit, in chinurile Iadului, parca ma pusese cineva intr-o tigaie asezata pe un foc mic. Cremele post-stat la soare erau demult depasite. M-am invelit – la sfatul unora – in cearceafuri ude. Ce se uscau pe mine. Asta dupa ce pielea-mi absorbea apa din ele si-mi alimenta uriasele basici. Durerile erau tot mai mari, combinate cu frisoane, usoare halucinatii, gemete, cantece de vitejie si bocet profund.
