E o poveste trista si adevarata. Ninel Stan a fost abandonat in Targoviste in noaptea de 16 spre 17 iule. Acum e in grija unui asistent maternal. Mama nu a mai venit de atunci sa-l caute. Nu l-a mai cautat nimeni. Iar politistii, avand putine date, nu au putut da de urma alor lui. Ninel e doar unul din miile de copii abandonati in Romania. Povestea lui nu diferita de celelalte povesti. Nu stim cum a inceput, asa ca nu putem spune “a fost odata”. Nu stim daca parintii lui s-au bucurat atunci cand a venit pe lume. Daca l-au iubit vreodata. Daca l-au parasit pentru ca nu-l mai voiau, ori daca l-au parasit pentru a nu mai rabda de foame alaturi de ei. Stim insa ca Ninel nu a mai fost dorit.
Si Ninel a suferit. Mult. Dovada stau arsurile de pe trupul lui mic. Ninel are ochii tristi, un zambet pe chipul lui ar putea parea nefiresc. Ciudat, neasteptat. Ochii lui par mai degraba facuti ca sa planga. Sa fie scaldati in lacrimi.
Ninel nu o sa stie niciodata ce-i aia copilarie fericita. Poate ca lui Ninel nu o sa-i cante nimeni si nu o sa-l legene pe genunchi. Nu o sa-i spuna povesti seara inainte de culcare, nu o sa-l sarute pe frunte, nu o sa-l inveleasca. Nu o sa-i stearga lacrimile cand o sa cada, nu o sa-i indrepte hainele in prima zi de scoala. Nu o sa-l ajute la teme, nu o sa-l cheme la masa, de la joaca. Nu o sa-i strecoare un ban in buzunar la prima intalnire, nu o sa-l certe cand va veni pentru prima data prea tarziu, noaptea, acasa.
Ninel va creste alaturi de alti copii cu povesti asemanatoare, dar atat de diferite. Fiecare cu drama lui, cu durerea lui. Dureri ce se vor estompa in timp. Vor creste…firesc. Fara emotii, intr-o lupta pentru supravietuire in care au fost aruncati fara voie. Cei ce vor avea noroc si vor fi luati de suflet de oameni cu sulfet, au o sansa. Poate pasii le vor fi ghidati la vreme. Ceilalti…se vor rataci.
Si mai devreme sau mai tarziu vor privi din nou spre dreapta. Apoi spre stanga. Vor fi o cifra intr-un dosar, o viata arsa prea devreme si aruncata in umbra unor gratii pana prea tarziu.
