Ieri mi s-a confirmat, pentru a nu ştiu câta oară, că nimic nu e la voia întâmplării. Totul a început cu o avertizare în bordul maşinii mele, care are un motor sport şi cam urăşte s-o plimb prin oraş. Ştiam ce am de făcut ca să remediez imediat situaţia: să ajung în prima benzinărie, să cumpăr un aditiv şi să-l torn în rezervor, alături de vreo 20-30 de litri de combustibil. Apoi să o plimb cu viteză pe un drum întins. Ceea ce am şi făcut.
Cea mai apropiată şosea naţională s-a nimerit a fi cea către Arad. Am fost plăcut surprinsă să descopăr un trafic rutier lejer, că de când cu autostrada Arad-Timişoara toată lumea preferă să mergă pe ruta aceea. Aşa că am putut să-i “dau” în voie, îndeajuns cât să se “resusciteze” injectoarele şi… să mă prindă radarul. Dar am scăpat foarte uşor, cu un poliţist care râdea cu poftă de “ştiţi, am pus aditivi în rezervor, trebuia să o turez şi de asta aveam 98 km/oră într-o zonă cu limită de 60″. Mi-am cerut scuze, am făcut Puss in Boots eyes, iar după ce mi-a ţinut niţică morală, m-a lăsat să-mi văd de drum.
Aveam de gând să merg până în Vinga (la câţiva km de Timişoara), după care să mă întorc. Vinga e o localitate prin care am trecut de zeci de ori, în care admiram de fiecare dată, din depărtare, frumoasa şi impunătoarea Biserică Romano-Catolică, cu ale ei turnuri înalte şi acoperiş verde. Am vizitat-o pe când eram în clasele I-IV, cu ocazia unei excursii cu şcoala. Şi îi adusesem tatălui meu o vedere cu Biserica în prim plan, cadou care l-a impresionat foarte tare, fiindcă venea din partea unui ghemotoc de copilă care nu prea înţelegea mare lucru din istorie. Şi, într-adevăr, eram prea mică atunci şi îmi amintesc mai nimic din acea excursie. Aşa că am decis că această vizită neprogramată în Vinga e ideală pentru a revedea Biserica Romano-Catolică.
Am ajuns la faţa locului peste programul de vizită, dar am bătut la uşa Casei Parohiale şi am rugat să ni se deschidă porţile măcar pentru 5 minute. Domnul care ne-a întâmpinat, adică preotul ce slujeşte acolo, a fost foarte amabil şi ne-a lăsat să intrăm în Biserică. Ba mai mult, ne-a aprins luminile şi ne-a lăsat să facem poze. Apoi ne-a povestit totul despre Biserica Romano-Catolică şi vingani, cu dăruirea şi dragostea unui om care cunoaşte toate colţişoarele şi secretele acelui loc. Uite aşa am aflat că Vinga (o localitate la o aruncătură de băţ de Timişoara, vorba aia, că amu sunt supărată pe mine că nu am fost curioasă să aflu mai devreme nişte treburi) e atestată pentru prima dată în jurul anului 1300. Secole întregi, această regiune a fost cotropită şi jefuită de turci, dar în jurul anului 1741, bulgarii catolici primesc ţinutul dintre Timişoara şi Arad drept cadou de la Maria Tereza şi întemeiază oraşul liber Tereziopolis-Vinga. Ca o scurtă istorioară: bulgarii catolici se refugiaseră pe plaiurile noastre după eşecul Răscoalei de la Kripoveţ împotriva turcilor, în 1688. La început s-au aşezat în Oltenia (în jurul Craiovei şi Râmnicului Vâlcea), unde au primit drepturi din partea lui Constantin Brâncoveanu. O altă parte din ei au migrat spre sud-vestul Trasilvaniei, unde au fost privilegiaţi cu drepturi civile şi scutire de dări de către Imperiul Habsburgic.
În anul 1880 existau în Vinga circa 4000 de bulgari şi 300 de români – azi, cifrele s-au inversat. Tot acela e anul în care, din cauza populaţiei numeroase a localităţii, vinganii ajung la concluzia că biserica a devenit neîncăpătoare şi cer aprobare pentru construirea alteia. Timp de 10 ani, vinganii au făcut donaţii consistente din propriile buzunare pentru materialele de construcţie necesare şi au prelucrat manual în jur de 3 milioane de cărămizi, în cuptoare special amenajate la marginea localităţii.
Ceea ce mă impresionează cel mai tare în povestea Bisericii Romano-Catolice din Vinga este că a fost ridicată în doar 2 ani. Între 1890 şi 1892, după planul arhitectului Reiter Eduard din Viena şi sub îndrumarea inginerilor Antony Toma şi Hostalek Carol, câte 200 de localnici voluntari au lucrat zilnic la ridicarea Bisericii care astăzi este considerată ca fiind cea mai mare pe raza Arad – Timiş – Caraş-Severin. Construită în stil neogotic, clădirea în sine are o înălţime de 36 m, o lungime de 63 m şi o lăţime de 32 m, iar turnurile măsoară o înălţime de 65 m. Interiorul este deosebit de frumos, decorat cu nici mai mult şi nici mai puţin de 9 altare, 43 de statui sculptate în lemn de către Iosif Rungaldier din Tirol, o orgă pneumatică, 52 de bănci din lemn de nuc şi două candelabre superbe tot din lemn de esenţă tare.
În interiorul Bisericii, în dreapta altarului mare, se află statuia Sfântului Florian, ocrotitorul pompierilor. Preotul ne-a povestit cum an de an, pe data de 4 mai, pompierii vin la Biserica Romano-Catolică şi sărbătoresc Sfântul Florian printr-o ceremonie specială. Era mândru că acest obicei se păstrează negreşit în Vinga de sute de ani, iar pompierii participă la ceremonie indiferent de religia pe care o au.
