Nu stiu daca va (mai) uitati la rugby. In familia mea, rugby-ul inseamna pasiune, traditie si prilej de mandrie: tatal sotului meu castiga contra Frantei cu selectionata Romaniei in 1968 si chiar cucerea Cupa Campionilor Europeni cu Dinamo in 1967. In septembrie anul trecut, in amintirea sa (caci din pacate nu se mai afla printre noi), am mers in Scotia, sa vedem echipa nationala a Romaniei in actiune la Cupa Mondiala. Scorul, poate un pic nedrept, este cunoscut celor ce iubesc acest sport, iar comentariile de rigoare au fost facute la acea data de cei in masura.
Biletele la partida de rugby au fost un pretext pentru o scurta vacanta pe taramul castelelor si al whisky-ului. In Scotia exista peste 300 de castele si monumente incluse intr-un program denumit “Historic Scotland”, program menit sa le protejeze si sa le promoveze catre publicul larg si turisti. Beneficiind de peisaje de poveste, fiecare castel sau ruina de castel are o legenda a sa, prezentata cu mandrie si cat mai dibaci cu putinta. Pliante si harti cu detalii geografice si istorice exista la tot pasul si cei de la ghiseele de Informatii, extrem de rabdatori si amabili, iti prezinta toate optiunile pentru a vedea cat mai multe cu costuri cat mai mici – prin intermediul diverselor pass-carduri prin care beneficiezi de reduceri (caci preturile biletelor de intrare nu sunt deloc mici, mai ales daca faci conversia in lei). Fiecare castel are si un mic magazin de suveniruri, legate de legendele castelului, de traditiile, arta si gastronomia locale. Toate sunt frumos expuse si prezentate, iar scotienii sunt oameni foarte calzi si extrem de amabili si mereu cu zambetul pe buze si stiu sa te faca sa scoti bani din buzunar fara sa te simti inselat sau furat. Ba dimpotriva. Si stiu sa iti multumeasca si sa-ti zambeasca chiar si daca cumperi doar o carte postala.
Scotia este si pamantul “apei vietii” – whiskey-ul. Exista un asa-zis “Whisky trail” (sau drum al whisky-ului), ce te poarta pe la cele mai faimoase distilerii din Highlands. Mai toate ofera doritorilor posibilitatea de a face un tur al acestora, pentru a vedea procesul tehnologic al faimoasei licori si chiar de a-ti imbutelia cu mainile tale propria sticla de whisky (contra cost, bine-nteles). Turul este incheiat de obicei cu o degustare, mai mult sau mai putin generoasa, in functie de pretul platit la intrare. Si dupa degustare, evident ca drumul spre iesire trece inevitabil prin magazinul de suveniruri, de unde sa poti achizitiona ce anume ti-a bucurat mai mult papilele gustative. Iar preturile nu-s deloc “de fabrica”. Cu toate acestea, sub influenta degustarilor, mai toti pleaca cu bratele pline, zambitori si tare mandri de achizitiile facute.
Mi-am amintit de “Whisky trail” saptamana trecuta cand, aflandu-ne prin Alba, ne-am trezit ca ne aflam pe “Drumul vinului”. De multe ori in calatoriile noastre am vazut pe marginea unor sosele indicatoarele acestea. Fiind insa mereu plecati cu un scop si-o destinatie precise, n-am urmat niciodata aceste drumuri, sa vedem despre ce este vorba si daca si la noi se intampla lucruri precum in premiatul film “Sideways” (tradus la noi “In vino veritas”). Acum insa, “Drumul vinului” ne-a scos in fata numele unei renumite podgorii si ne-am zis ca o asemenea ocazie nu trebuie ratata. Din pacate, la intrare am intalnit doar un paznic, ce ne-a spus ca aici nu se organizeaza nicio degustare si ca nici nu putem cumpara vreo sticla de vin. Vazandu-ne privirile agatate de lada plina cu sticle de vin, si ele pline, ce se afla langa ghereta sa, paznicul ne-a raspuns imediat, fara sa mai astepte intrebarea noastra: “Astea-s pentru cineva!”. Am inghitit in sec si ne-am vazut de drum. Ne-am depanat amintirile despre o anume distilerie din Scotia si de Mabel, ghida de acolo, ce ne-a trimis felicitare de Craciun. Nu felicitare electronica, ci un clasica. Si nu una impersonala, ci adresata exact noua, cu detalii… Caci i-am dat destule motive sa ne tina minte!
Ne-am petrecut ceva timp anul acesta prin Alba, Deva si Orastie, cu treaba. Apropiindu-se primul weekend, l-am intrebat pe unul din colaboratorii nostri de prin partea locului ce am putea face in timpul liber pe-aici. Am primit imediat un raspuns foarte precis: putem merge sa vedem castelul x, castelul y, biserica m, biserica n, cetatea a, cetatea b. Asa am facut. Si am ramas surprinsi de frumusetea lor. De doua din ele auzisem, de restul, nu, toate insa ne-au umplut de incantare. Am cautat imediat detalii pe internet si am gasit pe wikipedia o lista cu multe alte castele si biserici – monumente istorice datand din secolele XIII-XVI din aceeasi zona unde au aparut primele orânduiri voievodale din ţară: Santamaria Orlea, Strei, Densus, Uroi, Sanmiclaus, Pestana, Samtimbru, Galda, Orlat, Cetatea de Balta, Sard, Sancrai, Vintu, Paclisa, Bobalna, Orastie, Deva, Castelul Corvinestilor din Hunedoara. Detalii foarte multe insa n-am prea gasit, decat pentru cateva. Poate doar cei ce studiaza istoria sau arta sa stie mai multe. Multe par parasite si sunt in stare de degradare, dintr-o vadita lipsa de interes, iar despre a fi introduse in circuit turistic nici nu poate fi vorba. Agentiile noastre de turism bat moneda pe Bran, Peles si manastirile din Bucovina. De Sarmizegetusa nu mai stie nimeni. Printr-o coincidenta, din 1 februarie la Muzeul Taranului din Bucuresti a existat, timp de 2 saptamani, o expozitie foto cu subiectul “Hateg. Tara bisericilor de piatra”, totodata lansadu-se si albumul foto cu acelasi nume. Evenimentul s-a dorit a fi “un semnal de alarmă asupra necesităţii restaurării unor monumente religioase de valoare patrimonială incontestabilă”. O initiativa laudabila. Sunt curioasa daca a avut vre-un ecou, daca se va intampla ceva. Poate o farama din fondurile uriase destinate ctitoririi noii Catedrale a Neamului ar putea lua o cale mai buna. Cumva mica bisericuta de piatra din Densus imi inspira mai multa curatenie si sfintenie decat orice alta mareata noua constructie.
Am umblat destul de mult prin tara noastra si am batut multe carari de munti in toate zarile tarii – am avut noroc de parinti, bunici, unchi si matusi – toti iubitori de calatorii si drumetii, ce ne-au luat cu ei peste tot si ne-au insuflat dorul de duca. Iata-ne insa rusinati cumva ca am vazut o groaza de castele in Scotia si ca le stim povestile, dar despre ce avem aici la noi nici n-avem idee.
Daca in confruntarea Scotia – Romania la rugby scorul de 42-0 este poate un pic prea dur, in schimb la capitolul cantitatii si calitatii informatiilor asupra atractiilor si monumentelor istorice de patrimoniu, al prezervarii acestora, al promovarii lor catre publicul larg, scorul mi se pare chiar bland
