O capitală a marilor descoperiri, ce se înalţă mândră pe cele 7 coline. Spre deosebire de alte capitale europene, Lisabona nu este la fel de promovată în România. Pentru mulţi, probabil, Portugalia şi Lisabona sunt asociate cu fado-ul, care, recunosc, nu mă atrăgea deloc, până când l-am ascultat la el acasă. E altceva acolo. Să asculţi fado fără să fi fost la Lisabona, unde s-a născut această muzică, e ca şi cum te-ai lua în braţe singur. Exact… nu simţi nimic.
Revenind în România, am stat să mă gândesc care ar fi Tour Eiffel-ul Lisabonei. Nu am putut găsi un răspuns. În primul rând că portughezii se mândresc nu cu un obiect, ci cu un suflet măreţ, de învingător şi cuceritor: Vasco da Gama. Apoi, monumentele Lisabonei nu au nimic comercial în ele. Pentru cei care caută suveniruri gen breloc sau magneţi de frigider… slabă oferta.
Cum am descoperit Lisabona? Plimbându-mă prin Bairro Alto, unde străduţele urcă şi coboară brusc, se îngustează şi te derutează, din când în când, ca într-un labirint, având impresia că ai mai fost pe acolo. Casele sunt toate la fel, nu e nimeni mai cu moţ, cu două turnuleţe în plus sau cu un alt stil de arhitectură, ca prin Balcani. Pe străduţe se simte miros de mâncare, care se strecoară prin obloanele de lemn, puţin deschise. Balcoanele mici, pline cu muşcate roşii, sunt mai mereu încărcate cu rufe. Este o adevărată cultură a rufelor aici. Nimeni nu se sfieşte să le arate şi, fără ele şi mirosul subtil de detergent, chiar pot să spun că nu ar mai fi acelaşi farmec. Micuţul tramvai galben (elevador), singurul transpus în magnet de frigider, urcă şi coboară pe străduţele din Bairro Alto. Are maxim 10 locuri, în funcţie de gabaritul călătorilor. Ce te poate speria, la început? Casele, deşi sunt locuite mai ales de persoane în vârstă, găzduiesc la parter cluburi şi baruri. Este cartierul vieţii de noapte, astfel că multitudinea de graffiti te poate duce cu gândul că nu e chiar sigur să rătăceşti cu harta în mână şi rucsacul în spate. Din câte am înţeles de la localnici, nu este o descărcare violentă a tinerilor. Din câte am observat şi eu, nu este o activitate pedepsită legal, dar nici încurajată. Pur şi simplu se întâmplă.
Din Alfama, cartierul fado-ului, se poate vedea Lisabona în toată splendoarea ei. Castelul Sao Jorge (pronunţat Sao Jorj, cu un ‘i’ subtil de tot la sfârşit. Iubesc limba asta…) este în punctul cel mai înalt al oraşului. Se ajunge uşor cu vestitul tramvai galben 28. Eu am ajuns mergând pe lângă tramvaiul 28, pe străduţe înguste, cu case ai căror pereţi au mozaic, sau “azulejos”, pe lângă mici magazine de familie, care vând fructe şi peşte uscat, şi care te invită înăuntru prin acorduri de fado. Uită de hartă şi intră pe străduţele unde nu se circulă, pavate cu mozaic fin, pe care copii în picioarele goale alunecă uşor. Incredibil ca, în inima unei capitale, să auzi forfotul copiilor şi nu vreun claxon isteric.
Sunt atâtea de văzut la Lisabona… Iar locuitorii, vai, sunt atât de mândri de oraşul lor. Şi sunt gata să te ajute oricând, numai să nu pleci fără să fi văzut tot. Poate nu am reuşit să văd tot, dar am simţit mai multe ca în oricare alt loc în care am fost până acum. Şi dacă m-aş întoarce undeva, acolo ar fi.
